Iancu de Hunedoara – În istoria și cultura neamului românesc

Iancu de Hunedoara (1387-1456)

Iancu de Hunedoara

Iancu de Hunedoara este o personalitate marcantă a Istoriei românilor

. Iancu a ocupat consecutiv funcțiile de ban de Severin (1438-1441), de voievod al Transilvaniei (1441-1446), de guvernator (1446-1453) și de capităn general al regatului (1453-1456). S-a remarcat prin calitățile sale extraordinare de comandant militar.
Prin acțiunile sale militare și diplomatice Iancu de Hunedoara a reusit să oprească la mijlocul secolului al XV-lea ofensiva turcilor spre Europa Centrală, să apere statele de la nordul Dunării de cucerirea otomană și prin aceasta să apere și civilizația europeană, fiind un exemplu pentru lumea apuseană care se hărțuia pentru interese mărunte. Iancu s-a născut în jurul anului 1387 într-o familie înnobilată pentru merite deosebite, în anul 1409, de împăratul Sigismund de Luxemburg în calitatea acestuia de rege al Ungariei.

Originea

Tatăl lui Iancu se numea Voicu; el era, la rândul său, fiul lui Şerb. În 18 octombrie 1408, regele Sigismund, drept rasplată pentru strălucitele sale rezultate, dovedite în diferite împrejurări ca oștean al Curții, îi dăruiește lui Voicudomeniul regal al Hunedoarei, cu toate locurile sale de aratură, fânețele, pășunile, pădurile, apele, helesteele, după vechile și adevăratele hotare.

Domnia

Iancu de Hunedoara a fost voievod al Transilvaniei între anii 1441 și 1456. El s-a remarcat prin calitățile sale de comandant militar și prin faptul că a studiat mult timp tactica de luptă a otomanilor, constituind detașamente de cavalerie ușoară, capabile să execute lovituri rapide asupra adversarului. El a fost adeptul campaniilor ofensive antiotomane. Încă din anul 1438, si-a demonstrat calitățile militare în luptele din Serbiaîmpotriva otomanilor.
În anul 1441, dupa ce a devenit voievod al Transilvaniei, el a învins din nou o oaste a acestora, iar în 1442 a obținut o altă victorie la Sântimbru, lânga Alba-Iulia, asupra forțelor comandate de beiul de Vidin.

Aceste victorii i-au asigurat un prestigiu deosebit în Europa, motiv pentru care atât Papa de la Roma, cât și statul venețian îl considerau potrivit pentru a conduce trupele militare într-o viitoare cruciadă antiotomană. Voievodul era hotarât să se implice decisiv în aceasta acțiune, ideea luptei contra Semilunei animându-l pâna la sfârsitul vieții.

Voievodul transilvănean a acordat importanță și necesitații ca în frunteaMoldovei și a Ţării Românești să se afle domnitori care să-i fie aliați și pe care să se poata sprijini la nevoie. Ca urmare, l-a înscăunat pe Basarab al II-lea pe tronulŢării Românești, în anul 1442, iar pe cel alMoldovei, în anul 1448, pe Petru al II-lea.
Perioada 1443-1456 a reprezentat etapa marilor confruntări cu otomanii. Voievodul transilvănean și regele Vladislav I al Ungariei au început campania cea lungă, desfăsurată la sud de Dunăre în condițiile în care nici papa Eugeniu al IV-lea, nici principii creștini nu le-au oferit ajutor în lupta antiotomană. Această campanie, începută în septembrie 1443 și încheiată în ianuarie 1444, a fost încununată de succes. Dintre victoriile de răsunet datorate priceperii militare a lui Iancu trebuie amintite cele de la Nis, Sofia și Zlătița. Venirea iernii i-a împiedicat pe Iancu și pe regele maghiar să continue înaintarea spre Adrianopol, ei luând decizia de a se întoarce la Buda.

Domeniul familiei Huniade în vremea domniei lui Iancu

Succesele militare obținute i-au facut atât pe principii creștini, cât și pe Papa de la Roma să se gândeasca

Iancu de Hunedoara, Johannes de Thurocz 1499

la organizarea unei cruciade pentru alungarea otomanilor din Europa. Au fost strânse fondurile pentru echiparea unei armate și, cu toate că încheiase o pace avantajoasă, pe 10 ani, cu sultanul Murad al II-lea, regele Vladislav I a fost determinat de Papa de la Roma să nu mai recunoască tratatul semnat cu otomanii și să se alăture coaliției creștine. Din aceasta făceau acum parte oștile multor nobili apuseni și flota venețiană. Iancu s-a alăturat și el, în septembrie 1444, forțelor creștine, înaintând cu armata la sud de Dunăre, îndreptându-se spre Varna. Dar cruciada de la Varna s-a încheiat cu un eșec, deoarece regele maghiar Vladislav I, la 10 noiembrie 1444, a folosit o tactică greșită, declansând un atac nechibzuit. Oastea otomană a obținut o victorie ușoară asupra forțelor creștine, intervenția lui Iancu nemaiputând să schimbe soarta bataliei.Regele Vladislav I a fost ucis în luptă. În aceste condiții, în Ungaria s-a declanșat o puternică criza politică internă, careia i s-a pus capăt prin alegerea lui Iancu, în anul 1446, în importantă funcție de guvernator al Ungariei la care a renunțat în anul 1453, având pâna la moarte titlul de căpitan general al statului maghiar.
Iancu a urmărit organizarea unei noi campanii militare la sud de Dunăre împotriva otomanilor. Bătălia de la 17-19 octombrie 1448, desfășurată pe valea Moraviei, la Kossovopolje, s-a încheiat cu victoria otomanilor, în condițiile în care trupele lui Iancu nu au putut beneficia de ajutorul celor comandate de albanezul Gjerg Kastrioti Skanderbeg. Aceasta bătălie a însemnat și sfârșitul campaniilor creștinilor pentru alungarea otomanilor din Europa.

Ultima confruntare cu otomanii a lui Iancu s-a desfășurat în anul 1456. Sultanul Mahomed al II-lea, după ce a cuceritConstantinopolul în anul 1453, și-a îndreptat atenția asupra cetății Belgradului, important punct strategic în înaintarea lor spre centrul continentului european. Dar acesta nu a putut cuceri Belgradul, deoarece a fost apărat de Iancu, care și-a demonstrat din nou calitățile de bun conducator militar în bătălia din 21-22 iulie 1456. El a atacat direct tabara otomană, după ce fusese respins asaltul general organizat de sultan. Dar, peste numai câteva săptămâni de la victoria de la Belgrad, marele luptător antiotoman a murit la 11 august 1456, în urma izbucnirii unei epidemii de ciumă, în tabăra oastei sale, la Zemun. Iancu a fost înmormântat în catedrala catolică de la Alba-Iulia, iar pe piatra lui de mormânt a fost scris: S-a stins lumina lumii. Aceste cuvinte demonstrează rolul lui Iancu în lupta antiotomană, Europa pierzând pe unul dintre cei mai importanți luptători ai săi. Papa Calixt al III-lea il numise pe eroul cruciat „atletul cel mai puternic, unic, al lui Hristos„.

Bătălia de la Belgrad - 1456

Luptele împotriva Imperiului Otoman

Rolul lui Iancu de Hunedoara în stăvilirea înaintării otomane pe linia Dunării, în Europa de Est și Centrală prima jumătate a secolului al XV-lea se caracterizează prin confruntări militare dintre lumea creștină, reprezentată de Ungaria, Polonia și Ţările Române, sustinute de Papă, și cea musulmană, reprezentată de Imperiul Otoman. Imperiul Bizantin nu mai are forțe suficiente de a se opune turcilor și treptat este redus la teritoriul Constantinopolului și a imprejurimilor lui, iar la 1453 este cucerit de oastea otomană. Anglia și Franța, precum și statele italiene (Veneția, Milano, Florența și Neapole) erau angajate în lupte unele împotriva altora și nu răspundeau la apelurile Papei de a organiza o cruciadă antiotomană.
În aceste condiții înlupta activă împotriva expansiunii otomane se ridică în primul rând, țările aflate nemijlocit în pericol de a fi cucerite: Ungaria și Ţările Române. În fruntea luptei antiotomane de la mijlocul secolului al XV-lea se situeazăIancu (Ioan) de Hunedoara, de numele căruia sunt legate ultimele mari încercări de a respinge turcii din Europa.
Iancu de Hunedoara provenea dintr-o familie de mici nobili români din Hațeg, care au participat la luptele Ungariei cuImperiul Otoman.
În virtutea funcției sale de voievod și guvernator Iancu de Hunedoara și-a creat un imens domeniu, situat în cea mai mare parte în Transilvania. El avea multi vasali (numiti „familiares”), iar veniturile căpătate din dări, din minele și vamile situate pe domeniu i-au permis să întrețina un corp de mercenari, pe care îl utilizează în campaniile sale militare. Baza socială a lui Iancu o alcătuiau nobilimea mică și orasele, cărora le-a acordat noi privilegii.
Având o bogată experiență militară, Iancu a organizat o armată puternică, pe care a înzestrat-o cu arme de foc, a întărit-o cu unități de cavalerie.
Prima etapă a acțiunii antiotomane a lui Iancu s-a desfășurat în cadrul internațional creat de două evenimente importante: proclamarea de catre Sinodul de la Florența (1439) a unirii Bisericilor de la Roma și Constantinopol (nerecunoscută de patriarhul de la Constantinopol) și realizarea unirii personale între Ungaria și Polonia prin alegerea comună a regelui Vladislav Jagello (1440). Aceste evenimente contribuiau la crearea unei coaliții a tuturor forțelor amenințate de expansiunea otomană.
Sultanul Murad al II-lea, urmărind scopul de a contracara acțiunile forțelor creștine, numește la tronul muntenesc peMircea al II-lea (1442), credincios turcilor, și atacă în acelasi an Transilvania. Dar în lupta de lânga Sibiu oastea otomană este distrusă de cea a lui Iancu.

Bătălia de la Varna, pictată într-o cronică poloneză din 1564

Ultimul îl aduce la domnie în Ţara Românească pe Basarab al II-lea din familia Dănestilor, favorabil cauzei creștine. Începând cu anul 1443 voievodul Transilvaniei adoptă tactica ofensivă și întreprinde campanii militare la sud de Dunăre.
Papa Eugeniu al IV-lea cheamă curțile europene la o cruciadă antiotomană, dar ea nu este sustinută de puterile Europei de Vest. În aceste împrejurări, în septembrie 1443Iancu, ajutat de regele Vladislav, trece Dunărea și ocupa orasele Nis și Sofia. Rezistența turcilor în trecătorile munților și condițiile grele ale timpului de iarnă îl silesc pe Iancu în februarie 1444, după ce parcursese o distanță de 300 km, să se retragă. Aceasta expediție militară de 6 luni a fost numita „Campania cea lungă„.
În iulie 1444 sultanul Murad al II-lea, confruntat cu lupta albanezilor condusă de Skanderbeg (numit și Gheorghe Kastriotul), cu răscoala emirului Caramaniei din Asia Mică și îngrijorat de pregătirile flotei venetiene de a veni în ajutorConstantinopolului, încheie la Seghedin pace cu Ungaria pe o perioada de 10 ani. Condițiile erau foarte favorabile pentru Ungaria: retragerea otomanilor din Serbia și nordul Albaniei, ajutor în caz de razboi s.a.
În aceste împrejurări Papa și Veneția îl induplecă pe regele Vladislav să reia ostilitățile, deoarece Veneția acceptase să trimită o flotă care avea să facă imposibilă trecerea pe apă a trupelor turcești, aflate în Asia Mică. Cruciada a fost începută în toamna anului 1444 cu trupe puține. Oastea regală și cea transilvăneană, la care se alatură cea a Ţării Românești condusă de Vlad Dracul (revenit la domnie în aprilie 1444), trec Dunărea și se îndreaptă spre Nicopole și Varna. Dar genovezii din Pera, care se temeau de întărirea rivalilor lor venețieni, transportă trupele sultanului din Asia Mică pe malul european. Armata creștină a fost luată prin surprindere de oștiri turcești mult mai numeroase. Ca urmare, cruciații au fost înfrânti, iar regele Ungariei Vladislav cade pe câmpul de luptă. Prin dezastrul de la Varna a dispărut și speranța de a mai salva Constantinopolul și de a respinge turcii din Europa.

Turoczy Janos - Campania lui Iancu de Hunedoara

După moartea lui Vladislav, Iancu de Hunedoara este ales guvernator al Ungariei (1446) pe timpul minoratului regelui Ladislau al V-lea. Iancu reușește să obțină stabilitatea internă a țării, să continuie legăturile cu domnii Moldovei și Ţării Românești și să încheie o alianță antiotomană cu sârbii și albanezii.
Cu scopul de a atrage forțele Moldovei și Munteniei la cruciada antiotomană, Iancuintră în 1447 în Ţara Românească, îl înlătură de la domnie pe Vlad Dracul (care devenise fidel sultanului) și îl asează în scaunul domnesc pe Vladislav al II-lea (1447-1456). La începutul anului 1448 Iancu intervine în Moldova și îl sprijină pe Petru al Il-lea (1448-1449), înlăturându-l de la domnie pe Roman al Il-lea (1447-1448), care era sustinut de poloni. Pentru ajutorul acordat Petru cedează lui Iancu cetatea Chilia.
În septembrie 1448 Iancu trece cu oastea Dunărea. Dar ajutorul albanezilor și sârbilor nu soseste la timp si, în octombrie, în valea Moravei, la Kossovopolje, oastea creștină suferă o grea înfrângere. Astfel se sfârseste prima perioadă a luptei antiotomane dusă de Iancu de Hunedoara, care avea drept scop alungarea turcilor din Balcani.
A doua perioadă a luptei lui Iancu cu turcii avea deja drept scop nu alungarea turcilor din Europa, ci împiedicarea înaintării lor spre centrul continentului.

Iancu de Hunedoara îi invinge pe turci, gravură din 1534, Alba Iulia, realizată de Janos Szapolyai

În 1453 sultanul Mehmed al II-lea (1451-1481) cucerește Constantinopolul și se pregăteste pentru cucerirea puternicii cetăti a Belgradului și a Ungariei.
Iancu de Hunedoara face repetate cereri de ajutor către țările apusene, întăreste cetățile de pe Dunăre, intervine în Moldova sustinându-l pe Bogdan al II-lea (1449-1451), apoi pe Alexandru (1452-1454), pune la dispoziția lui Vlad Ţepeș, refugiat înTransilvania, un corp de oaste (1456), pe care ultimul îl folosește în august 1456 pentru a ajunge la domnie. Prin aceste măsuri Iancu încercă să diminueze influența polonă și otomană în Ţările Române.
În iulie 1456 turcii înconjoară Belgradul. Iancu trece Dunărea, distruge flota turcească de pe acest fluviu și la 21-23 iulie se da bătălia decesivă, câstigată de eroul transilvănean. Vestea despre victoria lui Iancu se serbeaza în toată Europa.

Blazonul Familiei Huniade

Familia Huniade

Familia Huniade (în maghiară Hunyadi sau Hunyady în surse istorice) este o importantă familie nobilă maghiară cu origine mixtă valahă (română) și maghiară. Originea valahă este subiectul multor dezbateri aprinse, însă majoritatea celor mai importante resurse istorice spun că linia paternă a familiei a fost română, dar a devenit romano catolică și a înclinat spre partea maghiară datorită faptului că maghiarii aveau în acea perioadă un statut social mai ridicat în Transilvania. Acest fapt era destul de comun pe atunci, mai multe familii nobile maghiare au avut membri de origine valahă datorită acestui motiv. Căsătoriile între cele două etnii nu au fost deloc controversate decât după perioada razboaielor cu Imperiul Otoman.
Primul membru al familiei mentionat în documentele istorice a fost Şerban (numit și Şerb sau Şorb), care s-a stabilit în comitatul Huniad (în maghiară Hunyad) în Transilvania, venind din Valahia. Fiul sau Voicu (mentionat și ca Vajk în maghiară, Voyk sau Vojk în engleză ), devenit catolic și adoptând numele Ladislau (în maghiară László), a fost înnobilat în 1409 și a primit mosia castelul Huniazilor (astaziHunedoara), atunci numit Hunyadvár (astazi Vajdahunyad în maghiară), care a devenit proprietatea ereditară a familiei. Familia Huniade mai este cunoscută și sub numele Corvin sau Corvinus (Castelul Corvineștilor).

Originea numelui Corvin nu este foarte clară. Există câteva teorii referitor la etimologia numelui Corvin. Cea mai acceptată dintre acestea este cea în care se spune că numeleCorvin se referă la cuvântul latin corvus (corb); totusi mai probabilă pare să fie conecția cu orasul Kovin (Kubin, Keve în maghiară; Covinum în latină) – „in Corvino vico”, cum a scris Antonio Bonfini.
Originea blazonului familiei Huniade, care prezintă un corb cu un inel de aur în cioc, nu sunt foarte clare. Anuarul Silezian spune că un corb a smuls inelul din mâna tânărului Matei, iar acesta a ucis pasărea cu o săgeată, recuperând astfel inelul, și pentru a comemora acest incident, a ales corbul ca simbol pentru blazonul sau.
Alti istorici sunt de parere că blazonul a fost derivat de la una din moșiile familiei, numităPiatra Corbului (în maghiară Hollóko). Alta legendă spune ca mama lui Matei a reusit să-i trimita un mesaj cu un corb, pe vremea când acesta a fost închis la Praga (ceea ce explică motivul pentru care Serviciul Postal din Ungaria a avut ca simbol un corb timp de mai bine de un secol).
Alte teorii spun că, la fel ca și șoimul pentru casa Árpád, corbul este o veche pasăre simbol. Acest blazon ar fi fost folosit de stramoșii regelui Matei cu mult timp înainte, ceea ce ar explică și posibila origine cumană a familiei.

Ioan de Hunedoara - 1488 Johannes de Thurocz

Cei mai importanți membri ai familiei Huniade au fost:

Bustul de bronz al lui Iancu Iancu de Hunedoara

„Ioan Huniade (1387 – 1456), al doilea fiu al lui Voicu. Un mare conducător de armată, ajunge voievod al Transilvaniei și General Capitan și Regent al Ungariei.
” Ladislau Huniade (1433 – 1457), fiul mai mare al lui Ioan Huniade, conducător de osti și om de stat în Ungaria. Subiectul unei opere compuse de Ferenc Erkel.
” Regele Matei Corvin al Ungariei (1443 – 1490), al doilea fiu al lui Ioan Huniade, a domnit în Ungaria și Croația din anul 1458 până în 1490, iar în Boemia și Silezia din 1469 pâna în 1490.
” Ioan Corvinus (János Corvinus) (1473-1504), fiul regelui Matia Corvin, duce de Glogów (Silezia) și ban al Croației și Slavoniei.

Castelul Corvineștilor – Hunedoara

Situat în sud-vestul municipiului Hunedoara, pe dealul Sfântu Petru, Castelul Corvineștilor reprezintă cel mai important monument de arhitectură gotică dinRomânia.
Ridicat în secolul al XIV-lea, pe locul unei vechi întărituri, pe o stâncă la picioarele careia curge pârâul Zlasti, casteluleste o construcție mareață, cu acoperișuri înalte și divers colorate, cu turnuri și turnulete, ferestre și balcoane împodobite cu dantelarea pietrei cioplite.

Castelul Huniazilor - Hunedoara

Fiind una dintre cele mai mari și vestite proprietăți ale lui Iancu de Hunedoara,castelul cunoaște în timpul acestuia însemnate transformări. El devine astfel o somptuoasă locuință, nu numai un punct strategic întărit. Cu trecerea anilor, diverșii stapâni ai castelului i-au modificat înfățișarea, imbogățindu-l cu turnuri, săli și camere de onoare. Galeria și donjonul-ultimul turn de apărare (turnul „Ne boisa” = Nu te teme), rămase neschimbate de pe timpul lui Iancu de Hunedoara, precum și Turnul Capistrano (după numele unui vestit călugar de la curtea castelului) reprezintă câteva dintre cele mai semnificative părți ale construcției.

Mai pot fi amintite Sala Cavalerilor (o mare încăpere de recepții), Turnul buzduganelor și Bastionul alb care servea drept depozit de bucate, Sala Dietei, având medalioane pictate pe pereți (printre ele se gasesc și portretele domnilorMatei Basarab din Ţara Românească și Vasile Lupu din Moldova). În aripa castelului numită Matia se mai deslușește destul de vag, o pictură referitoare la legenda cu corbul de la care se zice că îsi trag numele urmașii luiIancu de Hunedoara (Corvini).

Curtea interioară a castelului

În curtea castelului, alaturi de capela zidită tot în timpul lui Iancu de Hunedoara, se află o fântână adâncă de 30 de metri. După legendă, aceasta fântână ar fi fost săpăta de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis libertatea daca vor ajunge la stratul de apa. Dar dupa 15 ani de trudă, când au terminat fântâna, stapânii nu s-au tinut de cuvânt. Se spunea că inscripția de pe zidul fântânii înseamna „Apă aveti, dar suflet, nu”. În realitate, conținutul descifrat de specialiști este „Cel care a scris această inscripție este Hasan, care traiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică”.

Castelul Huniazilor - Restaurare secolul XIX

Link-uri externe:

Wikipedia, Ioan de Hunedoara

Iancu de Hunedoara calificativ.ro

Castelul Corvinilor.ro

Janos Hunyadi – Encyclopædia Britannica

Lupta antiotomană sub conducerea lui Iancu de Hunedoara și Vlad Ţepes

The Doomed Empire: Austria and Hungary
János Hunyadi „Hammer of the Turks”

Dragii mei, Ştefan, Nicoleta, Vladislava, Cătălina, vă propun să studiaţi tacticile de luptă utilizate de Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Iancu de Hunedoara, Mihai Viteazul şi Mircea cel Bătrîn în epoca medievală în luptele cu turcii, polonezii, tătarii sau maghiarii.
Aşi dori să alegeţi fiecare cîte o personalitate istorică şi, la final, să vă exprimaţi opninia despre calitatea tacticilor militare alese de aceşti domnitori, precum şi a armelor utilizate. Aţi putea face comparaţie (avantaje, dezavantaje) cu tacticile militare utilizate de adversarii acestora.
Mult succes!!!!!

Armamentul oştirilor Româneşti

Armamentul oştirilor Româneşti

nTun nr. 1;

nGhiulele.

nTun nr. 2

Sabie;

nBuzdugan;

nTopor.

nArmură.

nScut.

n

Aşi vrea să adăugaţi tipurile de armament utilizate de oştirile romane în Evul mediu.

Arta Militară în Evul Mediu în Ţările Romane

Obiectivele proiectului

nSă identifice strategiile de luptă utilizate în Evul Mediu prin prizma Ţărilor Române, cercetînd izvoarele istorice şi literatura de specialitate;

nSă analizeze elemente ale artei militare utilizate în luptele antiotomane de către domnitorii Ţărilor Române, înscenînd un eveniment istoric;

nSă aprecieze personalităţile istorice ale neamului românesc, realizînd proiectul istoric.

nSituat intr-o zona geografica cu neasemuite frumuseti si bogatii, poporul roman a avut de infruntat inca de la inceputurile sale numeroase invazii de jaf si cotropire, fiind nevoit sa lupte permanent pentru continuitatea sa in vatra stramoseasca, pentru apararea integritatii teritoriale si autonomiei statale. 

Organizarea militară

Organizarea militara – considera marele istoric A.D. Xenopol – „este elementul de capetenie caruia tara ii datoreste fiinta".

O alta trasatura definitorie a organismului ostasesc la romani a constat in nonagresivitatea acestuia, el devenind operant doar in cazul cand tara era invadata. De asemenea, specific luptei armate, pentru apararea patriei, a fost ridicarea la lupta a intregului popor in caz de primejdie. „La o trebuinta neaparat sau cand patria era in primejdie, se chema --ridicarea gloatelor --jupanii (boierii) atunci, cu feciorii lor... se ridicau cu banierele si slujitorii lor ca sa apere mosia (patria) amenintata. Asemeni tot norodul era indatorat sa se ridice la arme…". 

Oastea mare

nSistemul militar romanesc in perioada analizata, se compunea din doua elemente distincte: oastea cea mare si oastea cea mica. Oastea cea mare consta in ridicarea la lupta a „tarii", adica a intregii populatii barbatesti, apta a purta armele. In general, aceasta era compusa din taranimea libera; nu putine au fost insa situatiile cand, in cazul unor pericole externe, domnitorul a poruncit ridicarea gloatelor, inclusiv a taranimii aservite. „Cei care nu sunt proprietari de pamant, nu merg la razboi decat in cazuri exceptionale de mare primejdie, cand se porunceste ridicarea gloatelor".

nO intensa preocupare pentru intarirea continua a ostirii remarcam la domnul Moldovei, Stefan cel mare, marele voievod. Oastea cea mare pe care Letopisetul de la Bistrita o numea „oastea cea buna si viteaza", era formata in principiu din tarani. „Stefan… nu chema la arme numai pe viteji si pe boieri, ci si pe tarani, invatand pe fiecare

Oastea cea mica

nOastea cea mica reprezinta cel de-al doilea element component al structurii sistemului fortelor luptatoare. Ea avea un caracter de permanenta necesar indeplinirii sarcinilor administrativ-fiscale, dar mai ales, pentru a face fata unor amenintari externe neprevazute, pentru perioada de timp necesara ridicarii la arme a oastei celei mari.

nOastea cea mica se compunea din cete inarmate, formate din slugi, curteni, viteji, voinici, hansari si lefegii (mercenari).

Apararea strategica

n Etapa apararii frontierei 

nConstituia primul element al oricarui razboi sau campanie, in care, de regula, actiunile de lupta se duceau de catre „trupele de acoperire", constituite mai ales din steaguri sau cete ale „ostilor de granita". Efortul principal al apararii la hotar se concentra: la vaduri, puncte favorabile de trecere, raioanele care deschideau directii favorabile patrunderii agresorului sau in alte locuri pe frontiera, stabilite din timp. Un rol deosebit il detineau cetatile si alte lucrari de fortificatii pregatite din timp.

nAsemenea actiuni de lupta pentru apararea la hotar au dus:

n Mircea cel Batran in anul 1394 si 1395,

nVlad Tepes in 1462, la vadurile Dunarii,

nStefan cel Mare in 1475, 1476, 1497 si in alte razboaie de aparare. 

Etapa apararii frontierei 

Batalia de la Rovine (10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395)

nBătălia de la Vaslui (1475)

nAtacul de noapte al lui Vlad Tepes: (17 iunie 1462)

nBatalia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497)

Etapa hartuirii permanente  a agresorului

nHartuirea se executa cu precadere de corpurile cavaleriei usoare, care atacau continuu trupele inamice, mai ales in puncte obligate de trecere,

n nimiceau detasamentele pradalnice,

ncapturau coloanele de care cu provizii,

ndistrugeau podurile,

nincendiau noaptea tabara agresorului,

ncapturau prizonieri, comandanti inamici.

n

nFortele destinate executarii hartuirii erau puse sub o comanda unica.

nEle se imparteau in 3-4 detasamente, fiecarui detasament revenindu-i timp de 24 de ore misiunea de hartuire.

nActiunea de hartuire se executa intr-o fasie larga, iar ca adancime, de la granita pana la locul bataliei decisive. In aceasta fasie terenul era de-a dreptul pustiit.

nAsa s-au petrecut lucrurile in 1330, cand oastea ungara a ajuns dupa o luna de zile de la patrunderea pe teritoriul Tarii Romanesti, in fata cetatii de scaun a tarii, infometata;

nAsa a fost si in 1467 cand de la pasul Oituz pana la Baia, oastea lui Matei Corvin a facut nu mai putin de 40 de zile;  

nApoi aceiasi tactica s-a aplicat in anii 1475, 1476 si 1497, si exemplele ar putea continua. 

nBatalia de la Posada (9 - 12 noiembrie 1330)

nLupta de la Baia (14 - 15 decembrie 1467)

Etapa bataliei decisive

nEtapa bataliei decisive constituia, de fapt, punctul culminant al oricarei campanii. In vederea luptei decisive se faceau ample pregatiri: alegerea unui loc adecvat; amenajarea acestuia etc.

n Spre exemplu, in batalia de la Posada din 1330, cat si in cea din Codrii Cosminului (1497), s-au facut pregatiri minutioase (inchiderea defileului,

nrespectiv blocarea comunicatiei prin obstacole;

ntaierea copacilor pentru a fi pravaliti peste trupele inamicului);

nSau in 1475, la Vaslui, s-a amenajat o pozitie de aparare, care, in conditiile nivelului de dezvoltare a tehnicii perioadei, a cerut un mare efort de munca.

nBatalia decisiva urmarea nimicirea gruparii principale a agresorului, fapt ce asigura succesul intregii campanii si permitea trecerea la urmarirea generala a inamicului.

nIn batalia decisiva se foloseau formele de manevra care duceau la rezultate hotaratoare, în functie de situatia creata,

nde teren,

nde valoarea fortelor de care dispuneau domnitorii tarilor romane in momentul respectiv

nBatalia decisiva urmarea nimicirea gruparii principale a agresorului, fapt ce asigura succesul intregii campanii si permitea trecerea la urmarirea generala a inamicului.

n

nDe obicei, voievozii pastrau rezerve in fruntea carora interveneau personal in lupta in momentele decisive, cum s-a procedat in batalia de la Sibiu in 1442, la Vaslui in 1475.

nSpre exemplu, in batalia de la Posada din 1330, cat si in cea din Codrii Cosminului (1497), s-au facut pregatiri minutioase :

ninchiderea defileului,

n respectiv blocarea comunicatiei prin obstacole

n taierea copacilor pentru a fi pravaliti peste trupele inamicului);

nIn 1475, la Vaslui, s-a amenajat o pozitie de aparare, care, in conditiile nivelului de dezvoltare a tehnicii perioadei, a cerut un mare efort de munca.

nLa Calugareni in 1595, lovitura decisiva s-a executat in flancul si spatele gruparii principale a lui Sinan-pasa. 

Urmarirea resturilor trupelor invadatoare scapate din batalia decisiva

nUrmarirea resturilor trupelor invadatoare scapate din batalia decisiva avea drept scop nimicirea completa a agresorului, astfel incat acesta nu mai avea posibilitatea ca sa revina in campul tactic in vederea continuarii luptei.

nUrmarirea se executa pana la alungarea din tara (sau nimicirea) resturilor fortelor adverse.

nCateodata, urmarirea se executa si dincolo de frontierele tarii, in teritoriul adversarului.

nActiunile de urmarire se executau in mare viteza, de regula, de catre cavaleria usoara.

nAsa s-au petrecut lucrurile in 1467, 1497, cat si in 1595. 

nIn afara nimicirii fortelor adverse, prin urmarire se avea in vedere eliberarea prizonierilor si a populatiei luate in robie,

nCat si impiedicarea inamicului de a duce cu el bunurile materiale pradate pe teritoriul Tarilor Romane.

nActiunile de urmarire directa se imbinau cu cele de urmarire paralela, asa cum a fost in anul 1595.

nUrmarirea inamicului se executa continuu, zi si noapte, nedandu-i acestuia posibilitatea sa-si revina, pana la alungarea din tara.

nActiunile de urmarire se executau intr-un ritm rapid (de exemplu, in 1476, trupele au parcurs chiar 60 km pe zi), ceea ce asigura surprinderea trupelor in retragere si asa aflate in deruta si, de obicei, se incheia odata cu eliberarea intregului teritoriu care fusese cotropit in prima etapa a campaniei.

Aşteptarea strategică

nAsteptarea strategica constituia o alta forma a actiunilor strategice. Ea se adopta atunci cand inca intentiile fortelor adverse nu erau descifrate, sau cand domnitorii respectivi nu doreau sa-si descopere intentiile militare prematur.

nAvea un caracter temporar si in principiu dura pana la lamurirea situatiei pe plan strategic.

nDispozitivul trupelor se compunea:

n din pozitia fortelor principale, de regula, grupate intr-o zona centrala, in masura sa intervina in timp scurt pe oricare din directiile amenintate

n si din detasamente destinate executarii actiunilor de hartuire a inamicului sau supravegherii actiunilor acestuia, dispuse pe directiile cele mai probabile ale actiunilor inamicului.
.

;font-size:16pt;text-shadow:auto'>etapa a campaniei.

nAsa s-a procedat in 1467, cand Stefan cel Mare si-a dispus oastea intr-un raion imediat la sud-vest de Suceava,

n iar in 1476, pozitia de dispunere a trupelor a fost initial la Iasi, ulterior la Barlad, iar in final pe valea Berheciului,

n In campania din 1594/1595, gruparea principala s-a dispus la Serpatesti.

nDupa ce situatia se lamurea, se trecea la aparare sau la ofensiva, moment in care asteptarea strategica inceta

Contraofensiva 

nContraofensiva in secolele studiate s-a practicat dupa ducerea unei ample aparari de valoare strategica reusita, cand raportul de forte se schimba.

nContraofensiva se desfasura de obicei, pe mari adancimi si viza infrangerea, eventual pe parti, a inamicului si izgonirea din tara a resturilor armatei dusmane.

nAsa s-au desfasurat lucrurile in campania din 1476, cand, dupa batalia de la Razboieni, oastea Moldovei a trecut la contraofensiva.

nManevra strategica a fost aplicata mai rar in secolele XIV si XV, mai des in secolul XVI, desi in domeniul tactic era judicios si frecvent folosita.

nExemple de folosire a manevrei strategice pe directii interioare (din pozitia centrala) intalnim la Stefan cel Mare in 1476,

nIoan-Voda in 1574,

nMihai Viteazul in campania din 1594/1595,

niar folosirea manevrei strategice pe directii exterioare o intalnim la Mihai Viteazul in toamna anului 1599.

    

nBătălia de la Călugăreni din 13/23 august 1595 a lui Mihai Viteazul

nBătălia de la Șelimbăr

n28 octombrie 1599

Urmarea respective (Vaslui 1475) lovirea flancului si a spatelui gruparii
Ştefan cel Mare

Urmarea respective (Vaslui 1475) lovirea flancului si a spatelui gruparii

Lovitura frontala combinata cu o manevra dublu invaluitoare, bătălia de la Baia 1476

n